🜂 Fragmentum IV — Arhitectul
Coridorul pare infinit.
Oglinzile din jur se mișcă lent, ca niște valuri de sticlă. În fiecare reflexie mă văd altfel — mai tânăr, mai obosit, mai speriat.
Unii dintre ei plâng.
Alții zâmbesc.
Dar toți merg în direcția opusă.
„Tu ai făcut asta...”
Vocea vine de peste tot, ca un ecou spart între mii de versiuni ale mele.
„Tu ai construit zidurile... tu ai zidit ușa...”
Mă opresc. În fața mea, o fisură — dincolo de ea, un oraș văzut de sus, întins și viu, legat prin vene.
E frumos, dar înfiorător.
Cerul nu are culoare, iar ploaia cade fără zgomot.
Clădirile arată ca niște carcase abandonate, reflexii ale unui loc care nu mai există.
Știu locul ăsta, dar ceva lipsește.
De pe asfalt, mă privește o pisică. Umedă, tremurândă.
M-a condus printre umbrele gri, până la colțul unei străzi.
O siluetă sub o umbrelă roșie stă în fața unei clădiri — casa noastră.
Ploaia curge pe treptele ude, iar în prag, o valiză.
A ei.
Am rămas nemișcat. Totul s-a desfăcut în mine ca o rană veche.
Ea vorbește, dar îi văd doar gura care se mișcă, furia în gesturi, lacrimile care se amestecă cu ploaia.
Știu exact momentul.
Ultima ceartă.
Ultima dată când am ales tăcerea în locul iubirii.
„Nu mai știu cine ești, Andrei, nici tu nu mai știi, m-ai lăsat să mă sting singură, în casa asta.”
Am vrut să-i răspund atunci.
Dar n-am făcut-o.
Am rămas așezat, privind în gol, ascultând același zgomot al tastelor, prefăcându-mă că lucrez.
Ea a plecat.
Și la câteva ore distanță, un apel.
O mașină, un drum umed, un impact.
Ploaia s-a oprit, strada s-a schimbat.
Acum e întuneric, iar în mijlocul drumului — trupul ei.
Fără mișcare.
Fără respirație.
M-am apropiat, tremurând.
Părul i se amesteca cu apa.
Pe asfalt, cafeaua vărsată dintr-un termos.
Mirosul ei.
Am căzut în genunchi.
„Nu…”
Din umbră, o voce.
Calmă. Rece.
„Așa începe totul, Andrei. Nu cu moartea, ci cu tăcerea.”
Am ridicat privirea.
În fața mea, el — bătrân, cu hainele mele, aceeași privire.
Arhitectul.
„Cine ești?”
„Cel care ți-a construit lumea asta.
Dar nu te speria… tu mi-ai cerut-o.”„Eu?”
„Ai vrut liniște, ți-aduci aminte?
Ai spus: Aș vrea ca timpul să se oprească.
Și s-a oprit. Pentru tine.”
În jurul nostru, orașul s-a făcut praf.
În locul lui — o cameră uriașă, circulară, plină de oglinzi sparte.
În fiecare reflexie, o versiune a mea: unul plângea, altul țipa, altul privea indiferent.
Toți repetau aceleași gesturi.
Toți trăiau același moment.
„Ce este locul ăsta?”
„Este ecoul alegerilor tale.
O lume construită din ceea ce ai refuzat să simți.”„Și de ce nu se termină?”
„Pentru că tu nu vrei să se termine.
Pentru că încă te minți că ai fi putut s-o salvezi.”
Un freamăt a străbătut aerul, oglinzile s-au luminat.
Am văzut scena — eu în bucătărie, punând în cafea praful acela.
„Doar ca să nu mai simt.”
N-am vrut să mor.
Doar să adorm.
„Dar moartea nu e o ușă, Andrei. E o oglindă.”, a spus Arhitectul.
„Și acum, tot ce vezi e reflecția ta.”
L-am privit.
Pentru prima dată, am simțit furie.
„Și ce vrei de la mine?”
„Să recunoști.”
„Că am omorât-o?”
„Că ai lăsat-o să moară.
Că ai ucis iubirea din tine.
Că ai crezut că indiferența e o formă de protecție.
Că ai tăcut când trebuia să strigi.”
Tăcere.
Ploaia a reînceput, dar de data asta se auzea.
Picături grele, adevărate.
Arhitectul s-a apropiat.
„Acum știi de ce ești aici.
Ești prins în buclă pentru că încă nu ai spus ceea ce trebuia spus atunci.”„Ce anume?”
„Îmi pare rău.”
Am rămas acolo, în ploaie, printre oglinzi, cu trupul ei lângă mine.
Am atins mâna rece, și am spus.
Simplu.
Adevărat.
„Îmi pare rău.”
Oglinzile s-au spart.
Lumea s-a curbat, dizolvându-se într-o lumină albă.
Arhitectul a zâmbit.
„E un început.”
„Și apoi?”
„Apoi, începi să vezi. Nu doar oglinzile, nu doar ecourile. Vezi de ce ești aici.”
Se oprește, lăsând cuvintele să se așeze.
„Orașul acesta nu este o pedeapsă, Andrei. Este o lecție. O oportunitate de a înțelege greutatea alegerilor tale, nu pentru a te chinui, ci pentru a te elibera.”
Mă uit în jur la oglinzile sparte, la orașul care se destramă.
„Dar cum?”
Arhitectul se apropie, atingându-mi fruntea cu o blândețe surprinzătoare.
“Următorul pas este să vezi dincolo de oglinzi. Să vezi adevărul dincolo de regret. Vei găsi răspunsul în locul pe care l-ai construit, în amintirea pe care ai încercat să o ascunzi.”
Lumina albă începe să pulseze, intensificându-se.
„Când te vei uita cu adevărat, vei înțelege că nu ești prizonierul acestui oraș. Ești creatorul lui. Și creatorul propriei tale soarte.”
Arhitectul dispare într-o explozie de lumină, lăsându-mă singur, în mijlocul ruinelor. Dar de data asta, nu simt disperare. Simt o curiozitate profundă. O dorință de a înțelege. Mă uit în jur, dar ceva s-a schimbat. Oglinzile nu mai sunt sparte. Sunt oglinzi clare, reflectând nu versiuni ale mele, ci... posibilități.
Și în centrul lor, o singură imagine: casa noastră. Nu în ruine, ci așa cum era înainte. Încăperea este familiară, dar diferită. Mai luminoasă. Mai caldă. Și pe masă, o fotografie. Nu a ei plecând, ci a noastră împreună, zâmbind. O fotografie pe care nu o mai amintisem.
Super scriere. Rezonez, chiar. Adesea am ganduri d-astea si pe bicla.